de Alexia Mirițescu (elevă)
Text premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.
Anton nu vede, își trăiește viața fără culori și imagini, doar din imaginație, emoții și sentimente. Nu a văzut niciodată culoarea florilor și a pomilor înfloriți, pământul îmbrăcat în alb, apusul sau răsăritul de soare, oamenii și animalele.
Anton este un adolescent dintr-un orășel de pe malul Dunării, din sudul Germaniei.
De când era mic, mama lui îi povestea despre castelele din toata lumea, dar cel mai mult îl fascinau cele din România, în special Castelul Peleș.
Zilele au trecut, anii s-au scurs, iar Anton nu a vizitat vreodată vreun castel, până când, într-o zi de iunie, cu o zi înainte să împlinească 15 ani, familia sa a decis să-l ducă în vizită la Castelul Peleș.
Traumele sale îl apăsau tot mai mult, iar gândul că nu va putea niciodată să vadă cu adevărat Castelul Peleș îl frământa pe parcursului drumului spre Sinaia.
Odată ajuns în curtea castelului, ciripitul păsărilor parcă-l chema să cânte cu ele, iar sunetul ierbii fremătând în vânt îi răsuna puternic în urechi de parcă era o furnică în mijlocul unei păduri seculare. Sunetele naturii erau o terapie magică pentru băiat, ajutându-l să treacă mai ușor peste problemele emoționale accentuate de adolescență.
În castel, ghidul le descrie caracterele stilistice fascinante ale arhitecturii Peleşului. Pentru Anton, acestea nu erau fascinante, erau simple vorbe goale care vibrau în urechile lui.
Umblând pe coridoarele castelului a încercat să-și imagineze pentru câteva secunde vorbele ghidului: “Castelul are 160 de camere… (Dar cum arată o cameră? se întreabă retoric băiatul), împodobite cu lambriuri sculptate din lemn de nuc și frasin creț, picturi cu personaje alegorice, vitralii policrome și ornamente aurite, parcă pictate de soare. Băiatul încerca să-și imagineze culoarea soarelui. Un val de bucurie îi traversa pieptul. El nu putea să vadă culorile, dar putea să le simtă ca emoții.
Ghidul tot povestea despre arhitectura castelului, despre Holul de Onoare care era grandios, având lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri și statuete. Luxul și bogăția îl învăluiau pe băiat într-un aer confident și o fericire paroxistică îi traversa sufletul odată cu trecerea prin Dormitorul Regal. Simțea degetele de la picioare cum se înmuiau în covorul roșu aprins care pentru el era doar un material moale care-i făcea vizita mai plăcută.
Vizitatorii au urcat niște scări și s-au îndreptat către Biblioteca Regală. Au pășit după colț spre stânga. Anton auzea doar șoaptele și mirările celorlalți vizitatori „Ce frumos!” exclamă o fetiță din spatele lui’, „Privește toate cărțile acestea cu coperți din piele și gravate cu litere de aur!” spuse un bărbat fascinat de peisaj. Anton nu știa cum arată o carte, nu avusese niciodată șansa să citească o carte normală, doar mirosul de pergament ronțăit de timp îl îndruma oarecum spre carte.
Au mers din cameră în cameră timp de două ore. Pe parcursul drumului Anton era puțin întristat de exclamațiile fascinante ale vizitatorilor la adresa castelului. El nu putea să se bucure pe deplin de această vizită.
Peleșul era un castel aparte pentru el, îl făcea să se simtă precum regele Carol I plimbându-se pe coridoarele lungi și prin camerele largi, îmbogățite cu obiecte vechi, dar atât de frumoase, parcă smulse dintr-un rai regal.
Își dorea măcar pentru o secundă să se bucure pe deplin de splendoarea Castelului Peleș, o bijuterie regală românească. Își dorea ca această vizită să fie cel mai frumos cadou de ziua lui.
Ultima oprire a fost Sala de Concerte. Ghidul le-a descris Pianul „Girafă”, confecționat din lemn, în formă de liră, tot ansamblul fiind aurit.
Și acum v-am pregătit o frumoasă surpriză, un concert de pian, spune ghidul cu bucurie în glas.
Corpul lui Anton vibra de o emoție profundă. „LA”-ul, prima notă care se auzea în sală, îi inunda complet creierul cu o vibrație ușoară a muzicii clasice, care-l purta lin prin universul imaginației și sentimentelor profunde, și-i dădea o stare mistică, purtându-l aproape de ce-i era mai drag, sunetul muzicii.
Pianul regal se juca liniștit, împărțind emoții în toată sala. Emoția lui îl întrebă dacă mai e un loc și pentru ea în peisajul acesta artistic, o călătorie care-i aduce aminte de o metaforă de neîndeplinit, un epitet al muzicii vechi, care-l însoțea în viață.
În întunericul adânc, melodia devenea tot mai lentă, se pierdea în particulele oxigenului pe care-l respira odată cu muzica, se combină cu eternitatea “eternă” și se termină cu un sunet grav, totul.
